În ultimul deceniu, băncile din Europa și din România au investit miliarde de euro în transformarea digitală, închizând mii de sucursale și mutând tranzacțiile către aplicațiile de mobile banking și internet banking. Teoria economică clasică ar sugera că automatizarea proceselor și reducerea prezenței teritoriale ar trebui să ducă la o scădere semnificativă a cheltuielilor operaționale. Datele recente publicate de Banca Centrală Europeană, Autoritatea Bancară Europeană și Banca Națională a României arată însă exact fenomenul opus: raportul cost/venit (Cost-to-Income Ratio, CIR) al băncilor a rămas ridicat, iar în unele perioade chiar s-a deteriorat, în ciuda progreselor tehnologice.
La nivelul instituțiilor semnificative din zona euro, indicatorul CIR a oscilat între 53,8% și 54,95% pe parcursul anului 2025. În România, eficiența operațională a cunoscut o evoluție sinuoasă: de la 47,9% la finalul anului 2023, indicatorul CIR a urcat la 49,9% în septembrie 2024 și la 51,4% în martie 2025, pentru ca ulterior să se stabilizeze la 48,9% spre finalul anului 2025. Explicația acestui paradox stă în modul în care digitalizarea reconfigurează structura costurilor, nu le elimină: economiile obținute prin reducerea numărului de casieri și a cheltuielilor cu chiriile sunt depășite de costurile fixe ale noilor infrastructuri tehnologice, de mentenanța sistemelor informatice vechi, de exigențele de conformitate regulatorie precum cadrul DORA (Digital Operational Resilience Act) și de creșterea cheltuielilor cu securitatea cibernetică și cu recrutarea specialiștilor IT.
Paradoxul eficienței în bankingul modern
Modelul bancar tradițional, bazat pe o rețea extinsă de sucursale, genera cheltuieli administrative și salariale cu un grad relativ ridicat de flexibilitate. În perioade de contracție economică, o bancă putea renegocia chiriile, restrânge programul de funcționare sau ajusta numărul de angajați din front-office. Digitalizarea a înlocuit aceste cheltuieli variabile cu o infrastructură tehnologică rigidă, caracterizată prin costuri fixe ridicate: abonamentele pentru licențele de software în regim SaaS, plățile pentru capacitățile cloud, taxele de procesare a plăților de mare viteză, precum sistemele TIPS, și rețelele de securitate cibernetică presupun plăți recurente, nenegociabile.
Această rigidizare a costurilor face ca punctul de inflexiune al rentabilității băncilor să crească, iar raportul CIR să devină vulnerabil în perioadele în care veniturile din dobânzi scad sau se stabilizează. Practic, închiderea sucursalelor nu mai garantează, prin ea însăși, reducerea costurilor totale, pentru că digitalizarea mută cheltuielile dintr-o zonă operativă flexibilă într-o zonă de infrastructură fixă.
Datoria tehnologică: factura ascunsă a sistemelor legacy
Aproximativ 70% dintre instituțiile bancare la nivel global continuă să ruleze procesele tranzacționale de bază pe sisteme informatice proiectate în urmă cu peste trei decenii. Aceste platforme monolitice au fost concepute pentru procesarea de noapte, în loturi, și se integrează greu cu soluțiile moderne de mobile banking, care necesită acces instantaneu prin interfețe API. Pentru a oferi totuși aplicații digitale moderne, fără să înlocuiască nucleul tehnologic vechi, băncile au construit un strat intermediar de software, ajungând la ceea ce industria numește un „duplex arhitectural”: suprapunerea de tehnologii noi peste infrastructuri vechi, care multiplică exponențial cheltuielile.
Evaluările din industrie arată că băncile subestimează costul total de deținere al sistemelor vechi cu 70%-80%. Un buget planificat inițial pentru un sistem vechi ajunge, în realitate, să fie de 3-4 ori mai mare atunci când sunt incluse integrările complexe, licențele de mentenanță și consumul energetic din centrele de date proprii. În medie, 64% din bugetul total de IT al unei bănci este consumat exclusiv pentru menținerea în funcțiune a sistemelor legacy, blocând resursele care altfel ar fi fost alocate inovației. La acestea se adaugă multiplicarea costului de conformitate: fiecare modificare legislativă necesită scrierea de cod personalizat pentru adaptarea sistemelor vechi la cerințele moderne de raportare, iar băncile ajung să cheltuiască de 4,7 ori mai mult pe operațiuni de conformitate atunci când funcționează pe platforme vechi, comparativ cu cele care utilizează arhitecturi moderne, de tip cloud-native.
DORA și avalanșa reglementărilor: prețul rezilienței digitale
Digitalizarea accelerată a extins dependența băncilor de furnizorii terți de tehnologie, sporind expunerea la riscuri sistemice. Răspunsul autorităților europene a venit prin reglementări stricte, principala piesă legislativă fiind Actul privind Reziliența Operațională Digitală, cunoscut sub numele de DORA. Conformarea la cerințele DORA a transformat structura costurilor fixe bancare, impunând investiții semnificative în audit, testare și securitate.
Aproximativ 64% dintre instituțiile financiare europene au alocat între 2 și 5 milioane de euro pentru programele DORA, în timp ce marile grupuri bancare transfrontaliere au înregistrat cheltuieli de până la 100 de milioane de euro. Studiile realizate la nivelul executivilor IT din zona euro arată că 70% dintre aceștia anticipează un nivel permanent mai ridicat al costurilor de funcționare a tehnologiei, ca urmare a aplicării cadrului DORA. Testele de penetrare conduse de amenințări generează cheltuieli anuale recurente echivalente cu 0,1%-0,3% din bugetul IT total, iar administrarea registrului de informații și gestionarea riscurilor legate de furnizorii terți IT reprezintă 28,1% din costul total de implementare a cadrului. Neconformarea la normele DORA atrage, de altfel, amenzi de până la 2% din cifra de afaceri globală anuală sau plafoane naționale care pot ajunge la 20 de milioane de euro în anumite state membre. În paralel, supravegherea prevenirii spălării banilor și a finanțării terorismului necesită actualizări continue ale algoritmilor de monitorizare a tranzacțiilor, generând cheltuieli administrative suplimentare.
Mutația resurselor umane: mai puțini bancheri, salarii IT mai mari
Procesul de digitalizare a accelerat optimizarea rețelelor fizice de distribuție. În România, datele Băncii Naționale arată o reducere continuă a amprentei teritoriale: numărul sucursalelor și agențiilor bancare a scăzut de la peste 3.400 de unități la 3.314 în septembrie 2025 și la 3.221 în martie 2026. Efectivul de personal din sistemul bancar românesc a coborât de la peste 52.000 de angajați la 49.001 în septembrie 2025 și la 46.201 în martie 2026, ceea ce înseamnă ieșirea din sistem a 3.887 de persoane într-un singur an.
Fondul total de salarii nu a înregistrat însă o reducere proporțională. Structura forței de muncă din bănci s-a modificat substanțial: posturile tradiționale de casier sau funcționar de ghișeu, cu niveluri salariale medii, au fost eliminate și înlocuite cu roluri de înaltă specializare în securitate cibernetică, arhitectură cloud, data science și conformitate regulatorie. Băncile se confruntă, în plus, cu un deficit acut de personal capabil să întrețină limbaje de programare specifice sistemelor vechi, precum COBOL, iar tarifele orare și salariile pentru acești experți sunt de 2 până la 3 ori mai mari decât media pieței de dezvoltare software, generând o presiune inflaționistă constantă pe bugetele de resurse umane.
La aceste costuri se adaugă cele generate de escaladarea amenințărilor cibernetice. Potrivit rapoartelor ENISA, sectorul bancar concentrează 46% din totalul incidentelor cibernetice raportate în sectorul financiar european, atacurile de tip DDoS reprezentând 58% din total, iar malware-ul care vizează aplicațiile de mobile banking a crescut cu 200% de la an la an. La nivel mondial, Fondul Monetar Internațional evaluează pierderile directe provocate de atacurile cibernetice în sectorul financiar la peste 12 miliarde de dolari în ultimele două decenii, dintre care 2,5 miliarde de dolari s-au înregistrat doar din 2020 până în prezent. Menținerea centrelor de securitate active non-stop și instruirea continuă a personalului reprezintă cheltuieli obligatorii care ridică permanent fondul de operare al băncilor.
România: fiscalitate, concentrare bancară și presiune pe costuri
Piața bancară din România reflectă tendințele europene, dar are și particularități structurale proprii. Activele nete din sistemul bancar românesc au atins 957,37 miliarde de lei la finalul anului 2025, în creștere cu 8,6% față de 2024, un ritm care indică o temperare față de anii anteriori, când creșterea fusese de 14,6% în 2023 și de 9,8% în 2024.
Gradul de concentrare bancară s-a accentuat: primele trei instituții financiare după volumul activelor, Banca Transilvania, BCR și CEC Bank, controlează 47,03% din totalul activelor bancare. Numărul instituțiilor de credit a scăzut la 29 în prima parte a anului 2026, de la 32 în 2024 și 34 în 2021, ca urmare a fuziunilor și achizițiilor, printre care integrarea OTP Bank în cadrul Băncii Transilvania sau absorbția Alpha Bank de către UniCredit. Deși consolidarea urmărește eficientizarea pe termen lung, procesele de integrare IT și de unificare a bazelor de date generează costuri operaționale suplimentare, mari, pe termen scurt.
Măsurile fiscale sectoriale au, la rândul lor, un impact direct asupra cheltuielilor operaționale ale băncilor locale. Introducerea taxei suplimentare de 2% pe cifra de afaceri a băncilor, începând cu anul 2024, adaugă o sarcină financiară directă, care se reflectă în contul de profit și pierdere și influențează negativ indicatorul CIR.
Analiza datelor financiare și operaționale arată că digitalizarea nu este o soluție automată de reducere a costurilor, ci o transformare a modelului de cheltuieli. Închiderea sucursalelor fizice și automatizarea interfețelor cu clienții reduc, într-adevăr, cheltuielile operaționale tradiționale, dar transferă resursele către infrastructura IT, conformitatea DORA, securitatea cibernetică și atragerea specialiștilor de înaltă calificare.
Pentru ca băncile să poată optimiza sustenabil raportul cost/venit în următorii ani, conducerile executive ar trebui să prioritizeze trei direcții de acțiune. Prima este dezafectarea treptată a sistemelor legacy: menținerea arhitecturilor tehnologice vechi în paralel cu platformele noi dublează costurile de mentenanță, iar adoptarea strategiilor de modernizare etapizată, de tip „sidecar”, și migrarea nucleului tranzacțional către soluții cloud-native pot reduce costul total de deținere cu 38%-52% într-un orizont de 18-24 de luni.
A doua direcție este automatizarea proceselor de conformitate, prin soluții de tip RegTech: utilizarea automatizării avansate pentru verificările AML și pentru raportările DORA poate reduce overhead-ul administrativ de conformitate cu până la 79%, diminuând dependența de procesările manuale și de consultanța externă costisitoare.
A treia direcție vizează gestionarea riguroasă a dependenței de furnizorii terți de tehnologie, prin contracte cadru flexibile cu furnizorii de servicii cloud și software financiar, esențiale atât pentru prevenirea unor creșteri nejustificate de tarife, cât și pentru respectarea cerințelor de gestionare a riscului asociat furnizorilor terți din cadrul DORA.
Digitalizarea va genera eficiență financiară reală doar în măsura în care instituțiile bancare vor reuși să elimine definitiv datoria tehnologică veche și să își restructureze procesele interne într-un mod nativ-digital. Până atunci, paradoxul eficienței va continua să însoțească, la nivel european și românesc, fiecare nou pas al transformării digitale a sectorului bancar.
