Curtea de Justiție a Uniunii Europene a lămurit unul dintre aspectele cele mai disputate din litigiile privind creditele în franci elvețieni: din ce moment începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii prin care o bancă cere înapoi capitalul, după ce un contract de credit a fost anulat pentru clauze abuzive. Hotărârea, pronunțată la 2 iulie 2026 de Camera a noua și publicată pe 31 august 2026 în Jurnalul Oficial al UE, rezolvă cauzele conexate C-261/25 și C-262/25, care au opus Bank BPH S.A. și Raiffeisen Bank International AG unor consumatori polonezi.
Litigiile au pornit de la Tribunalul Regional din Varșovia (Sąd Okręgowy w Warszawie), sesizat de două bănci ale căror contracte de credit ipotecar în franci elvețieni fuseseră anulate în instanță din cauza unor clauze abuzive. Băncile au cerut restituirea capitalului acordat inițial, însă consumatorii au invocat prescripția acestor pretenții. Instanța poloneză a întrebat CJUE dacă Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive permite ca termenul de prescripție al pretenției băncii să curgă de la data la care consumatorul a contestat pentru prima dată, în relația cu banca, caracterul obligatoriu al clauzelor și al contractului.
Curtea a răspuns afirmativ. În dispozitivul hotărârii se arată că articolul 6 alineatul 1 și articolul 7 alineatul 1 din Directiva 93/13, coroborate cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă și cu principiile efectivității, echivalenței, proporționalității și securității juridice, „nu se opun unei interpretări jurisprudențiale a legislației naționale potrivit căreia termenul de prescripție a creanței unui profesionist față de un consumator în temeiul restituirii prestațiilor furnizate în mod nejustificat în executarea unui contract declarat nevalid ca urmare a clauzelor abuzive pe care le conține începe să curgă de la data la care consumatorul a contestat pentru prima dată față de profesionist caracterul obligatoriu al acestor clauze și al contractului care le conține.”
În motivare, judecătorii europeni pornesc de la principiul consacrat deja în jurisprudența privind clauzele abuzive: o astfel de clauză nu produce efecte față de consumator și se consideră, practic, că nu a existat niciodată. Când eliminarea ei atrage nevaliditatea întregului contract, restituirea prestațiilor funcționează în ambele sensuri — consumatorul poate cere înapoi sumele plătite, iar profesionistul poate cere capitalul pus efectiv la dispoziție, fără dobânzi sau remunerație suplimentară pentru folosința lui.
Curtea respinge ideea unei excluderi totale a dreptului băncii la restituire, arătând că aceasta ar încălca principiul proporționalității și ar putea genera o îmbogățire fără justă cauză a consumatorului. Totodată, exclude explicit varianta ca prescripția să curgă de la data acordării creditului: atât timp cât consumatorul nu și-a manifestat voința de a invoca nevaliditatea contractului, banca nu are, practic, o creanță de restituire pe care s-o poată valorifica — iar consumatorul rămâne liber să renunțe la invocarea caracterului abuziv și să mențină contractul în vigoare. Din același motiv, CJUE respinge și ideea că simpla înscriere a unor clauze similare într-un registru al clauzelor ilicite ar putea marca începutul prescripției, întrucât o asemenea înscriere nu produce automat nevaliditatea contractului concret dintre părți.
În schimb, prima contestare a clauzelor de către consumator este considerată un reper obiectiv și previzibil: din acel moment banca știe că validitatea contractului este pusă sub semnul întrebării și poate reacționa — analizând raportul juridic, formulând o cerere de restituire sau căutând o soluție amiabilă. Hotărârea nu impune un termen de prescripție unitar la nivelul UE și lasă statelor membre autonomia de a-și aplica regulile naționale, cu condiția respectării principiilor echivalenței și efectivității. Instanțele naționale rămân cele care trebuie să verifice, de la caz la caz, dacă a existat o contestare suficient de clară din partea consumatorului.
