Curtea de Apel Cluj a pronunțat, la 9 iunie 2026, o decizie definitivă și executorie într-un litigiu privind un contract de credit ipotecar în franci elvețieni (CHF), admițând în parte apelul formulat de doi consumatori împotriva unei bănci.
Starea de fapt
Între apelanți și banca intimată s-a încheiat, la 24 octombrie 2008, un contract de credit ipotecar în valoare de 377.100 CHF, garantat prin ipoteci extinse ulterior printr-un act adițional din 4 octombrie 2011. Prima instanță respinsese acțiunea prin care reclamanții solicitau constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze contractuale, motiv pentru care aceștia au declarat apel.
Consumatorii au contestat atât clauza privind riscul valutar (art. 13 lit. b din contract), cât și clauzele referitoare la garanții (art. 8.6 și 8.10), solicitând repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, restrângerea sau radierea ipotecilor instituite și, nu în ultimul rând, stabilizarea cursului de schimb la nivelul valabil la data semnării contractului (1 CHF = 2,5444 RON).
Cadrul juridic aplicabil
Instanța a reținut incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie. Curtea a precizat că statutul apelanților de consumatori fusese deja stabilit cu autoritate de lucru judecat. De asemenea, s-a subliniat că este vorba despre un împrumut acordat efectiv în CHF, nu despre un credit indexat, întrucât operațiunile s-au derulat prin conturi în CHF ale împrumutaților.
Raționamentul instanței privind clauzele de garanții
Referitor la clauzele contestate privind garanțiile (art. 8.6 și 8.10), Curtea a analizat situația raportat la momentul încheierii contractului, concluzionând că nu s-a dovedit existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nici reaua-credință a băncii. Instanța a subliniat că invocarea unei „supragarantări” apărute ulterior semnării contractului ține de faza executării acestuia și nu poate transforma retroactiv o clauză contractuală în una abuzivă, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Curtea a mai reținut că Regulamentul BNR nr. 3/2007 lasă la latitudinea băncilor stabilirea condițiilor de garantare prin norme interne proprii, acestea urmând a fi negociate direct în contract.
Raționamentul instanței privind riscul valutar
În privința clauzei referitoare la riscul valutar (art. 13 lit. b), Curtea a stabilit că aceasta nu este exclusă de la controlul instanței prin principiul nominalismului monetar, întrucât nu se limitează la a reproduce obligația de rambursare în moneda creditului, ci prevede asumarea de către consumator a „tuturor riscurilor” legate de cursul de schimb, inclusiv a unui risc supra-adăugat, care depășește riscul valutar obișnuit.
Analizând această clauză, instanța a constatat lipsă de transparență, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, precum și lipsă de bună-credință din partea băncii, raportat la asimetria informațională dintre profesionist și consumator, clauza nefiind negociată direct cu împrumutații. Pe acest temei, Curtea a calificat clauza drept abuzivă, dispunând sancțiunea nulității absolute parțiale — dar numai în măsura în care aceasta ar fi presupus acceptarea de către consumator a riscului supra-adăugat și exonerarea băncii de răspundere. Instanța a precizat însă că riscul valutar inerent oricărui credit acordat în monedă străină rămâne guvernat de principiul nominalismului monetar, motiv pentru care nu se justifică „înghețarea” cursului de schimb la nivelul din 2008.
Soluția și efectele deciziei
Curtea de Apel Cluj a admis apelul doar în parte, dispunând înlăturarea din cuprinsul art. 13 lit. b a segmentului privind asumarea riscului valutar supra-adăugat și exonerarea băncii de răspundere, menținând în rest soluția pronunțată de prima instanță.
Capetele de cerere privind anularea integrală a contractului, restituirea sumelor plătite și stabilizarea cursului de schimb valutar au fost respinse, astfel încât contractul de credit continuă să producă efecte, fără porțiunea de clauză constatată ca abuzivă.
