Banko.ro deschide astăzi seria „Istoria sistemului bancar românesc”, un proiect editorial publicat în exclusivitate pe platforma noastră, care va reconstitui, episod cu episod, drumul parcurs de finanțele românești de la zarafii de piață și cămătarii de odinioară până la Banca Națională a României și sistemul bancar modern.
De-a lungul celor șapte episoade ale seriei vom trece prin nașterea primei bănci și primul ei faliment, prin rolul băncilor transilvănene în emanciparea națională, prin apariția leului ca monedă unică, prin fondarea BNR, prin tezaurul evacuat la Moscova în timpul Primului Război Mondial și prin unificarea monetară de după Marea Unire, pentru a încheia cu expansiunea interbelică, prăbușirea Marmorosch Blank și naționalizarea comunistă a sistemului bancar.
În acest prim episod ne oprim asupra perioadei dinaintea instituțiilor de credit moderne, atunci când economia Principatelor Române funcționa fără o monedă națională unică și fără o piață financiară reglementată, iar creditul era mijlocit de zarafi, de cămătari și, mai târziu, de primele case de bancă private.
O economie fără monedă proprie: zarafii și fragmentarea monetară
Înainte de constituirea primelor instituții de credit moderne, spațiul economic dintre Dunăre, Carpați și Prut se caracteriza printr-o fragmentare monetară acută și prin absența oricărei piețe financiare reglementate. În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, nici Moldova, nici Țara Românească nu dispuneau de o monedă națională cu putere liberatorie unică. Piața era invadată de zeci de specii monetare străine – de la galbenii austrieci, ducații venețieni și rublele rusești, până la leii olandezi și paraiele otomane. Fluctuația continuă a cursurilor de schimb, generată de dezechilibre comerciale și de o conjunctură politică instabilă, a creat terenul propice pentru afirmarea unei bresle specializate: zarafii.
Zarafii au funcționat inițial ca schimbători de monedă de liberă practică, operând pe mese mobile instalate în nodurile comerciale ale marilor orașe. La București, tranzacțiile monetare se concentrau la Hanul cu Tei și în Piața Sfântul Anton, unde zarafii lucrau pe baza cotațiilor transmise din marile burse europene și levantine – Constantinopol, Viena, Frankfurt, Paris și Londra. Cunoașterea exactă a conținutului de metal prețios din fiecare specie monetară le permitea acestor negustori de bani să obțină profituri substanțiale din marjele de schimb.
Pe măsură ce au acumulat lichidități, zarafii s-au transformat treptat în cămătari, preluând funcții embrionare de intermediere financiară. Au început să acorde împrumuturi în bani unei clientele extrem de eterogene: țărani liberi și clăcași presați de dări, meșteșugari, târgoveți, clerici, mari boieri și chiar visteriile domnești, aflate adesea în criză cronică de lichiditate. Practica cămătăriei nu a rămas însă apanajul exclusiv al zarafilor, ea fiind îmbrățișată și de marii negustori de cereale și vite, de arendașii de moșii și de anumite mănăstiri care dețineau tezaure bănești.
Dobânzi de peste 100% pe an: costul real al cămătăriei
În absența unor plafoane legale privind dobânda și a oricărei concurențe instituționale, costul capitalului împrumutat era pur speculativ. Dobânzile practicate pe piața informală depășeau frecvent 100% pe an, ceea ce ducea adesea la executarea silită a zălogurilor și la trecerea proprietăților funciare sau a bunurilor mobile în mâinile creditorilor. Micii zarafi ambulanți lucrau cu fonduri proprii reduse, obținute din rulajul zilnic al schimbului valutar, și percepeau un comision direct aplicat la marja de schimb, servind mai ales târgoveți, țărani și călători străini. Cămătarii și arendașii, în schimb, mobilizau capital comercial provenit din comerț și din arendări, acordând împrumuturi cu dobânzi speculative exorbitante clăcașilor, țăranilor liberi și micilor meseriași urbani, cu efectul direct al deposedării de pământ a micilor producători. La celălalt capăt al pieței, marii negustori și mănăstirile finanțau, cu dobânzi variabile între 20% și 50% și cu garanții în moșii sau argintărie, deficitele bugetare ale statului și luxul aristocrației.
Din punct de vedere organizatoric, activitatea urbană era încadrată în corporații de meserii numite bresle sau isnafe, conduse de un staroste. În Moldova, de pildă, comercianții și finanțatorii evrei erau organizați în „breasla jidovilor”, un organism cu caracter mixt, etnic și economic, care reglementa raporturile fiscale cu domnia și dreptul de exercitare a comerțului de bani.
Tratatul de la Adrianopol și apariția caselor de bancă private
Semnarea Tratatului de la Adrianopol, în 1829, și introducerea Regulamentelor Organice au marcat un punct de cotitură în istoria economică a Principatelor Române. Prin abolirea monopolului comercial otoman și deschiderea navigației libere pe Dunăre și pe Marea Neagră, Moldova și Țara Românească au fost integrate rapid în circuitele comerciale occidentale. Boom-ul exporturilor de cereale a impus reorganizarea mecanismelor de creditare, întrucât volumul tot mai mare al tranzacțiilor nu mai putea fi susținut de rețeaua primitivă a zarafilor.
Între 1830 și 1860, spațiul financiar românesc a fost martorul afirmării caselor de bancă private – instituții de tip patrician sau familial, înființate în principal de financiști străini sau proveniți din rândul minorităților etnice: sefarzi, greci, armeni, vienezi. Aceștia dețineau legături de afaceri strânse cu marile piețe financiare ale Europei și au realizat, practic, tranziția de la zarafia speculativă la operațiunile bancare moderne: scontarea cambiilor, atragerea de depozite, viramentele internaționale și acordarea de credite comerciale.
Casa de Bancă Halfon rămâne una dintre cele mai longevive și influente instituții din istoria financiară modernă a Țării Românești. Fondată în jurul anului 1830 de Solomon Halfon (1790–1862), bancher de origine sefardă, casa s-a implicat activ în finanțarea comerțului exterior. Solomon Halfon s-a integrat adânc în viața civică a Capitalei, participând la Revoluția de la 1848 și activând ca membru al Sfatului Orășenesc al Bucureștiului. Fratele său, Avram Halfon (1800–1884), consul general al Imperiului Otoman la București, a facilitat primul împrumut contractat de statul român pe piața financiară externă. Tradiția familială a fost continuată de nepotul lor, Solomon I. Halfon (1846–1913), unul dintre fondatorii Băncii Comerciale Române și susținător activ al împrumuturilor publice de stat.
Casa de Bancă Ghermani a fost înființată în 1834, aducând pe piața bucureșteană un model de gestiune financiară inspirat din sistemul bancar austriac. Bancherul Menelas Ghermani, format profesional la Viena, a condus operațiuni extinse de creditare și scont comercial. Experiența sa tehnică l-a recomandat ulterior pentru funcții publice înalte, devenind ministru de Finanțe al României și jucând un rol important în elaborarea reformelor fiscale și a proiectelor de credit agricol de la finele secolului al XIX-lea.
Casa de Bancă Frații Elias, deschisă în 1837, a jucat un rol determinant în creditarea comerțului cu cereale din porturile dunărene. Prin combinarea tranzacțiilor financiare cu activități comerciale de import-export, casa Elias a acumulat un capital considerabil. Jacques Elias, personalitatea centrală a acestei dinastii financiare, a lăsat prin testament întreaga sa avere Academiei Române, creând una dintre cele mai mari fundații culturale și filantropice din țară.
Casa de Bancă Hillel Manoah, creată în preajma anului 1847, s-a remarcat prin finanțarea operațiunilor comerciale muntenești și prin implicarea directă în viața publică. Hillel Manoah a fost un susținător al ideilor pașoptiste, fiind numit în administrația Capitalei în timpul Revoluției de la 1848. În deceniile următoare, el s-a numărat printre promotorii sectorului național de asigurări, fiind fondator și administrator al Societății „România” (1873), alături de personalități precum Dimitrie Ghica, Mihail Kogălniceanu și Alexandru B. Știrbei. Piața bancară privată a mai cuprins firme de prestigiu precum casa Sechiari Deroussi, Casa Mihail Daniel din Iași, precum și casele de comerț și bancă Robini și Teodorovich, active în portul Brăila.
Cronologia proiectelor eșuate pentru o bancă națională (1832–1845)
Intensificarea schimburilor economice și povara dobânzilor cămătărești au determinat elita politică și intelectuală din Principate să caute soluții instituționale pentru crearea unei bănci naționale de emisiune și scont. Între 1832 și 1845 au fost redactate primele proiecte bancare autohtone, însă toate au eșuat din cauza opoziției Marilor Puteri, a lipsei de capital indigen sau a imaturității pieței.
Prima încercare oficială de a pune bazele unei bănci naționale s-a înregistrat la 5/17 aprilie 1832, când un grup de boieri din Obșteasca Adunare a Țării Românești a înaintat președintelui plenipotențiar al Divanurilor, generalul rus Pavel D. Kiseleff, un proiect detaliat. Scopul declarat al instituției era furnizarea de credite ieftine pentru dezvoltarea agriculturii și ralierea economiei la rigorile moderne, cu speranța stăpânirii dobânzilor exagerate percepute de cămătari. Lipsa resurselor financiare interne și rezervele administrației de ocupație țariste au blocat însă punerea sa în practică.
În Moldova, dorința de a înființa o bancă națională a fost formulată pentru prima dată în 1834. Nereușita practică a fost compensată de intensificarea analizelor economice teoretice: economistul și omul politic Nicolae Șuțu a redactat, în această perioadă, memorii și lucrări de pionierat – printre care „Notițiuni statistice asupra Moldovei” – demonstrând că lipsa creditului organizat menținea agricultura într-o stare de înapoiere structurală. Șuțu argumenta că doar o instituție bancară centrală putea stabiliza circulația monetară și atrage capitalul străin în condiții avantajoase pentru economie.
Între 1837 și 1838, Partida Națională, condusă de boierul liberal Ion Câmpineanu, a preluat inițiativa în Adunarea Obștească a Țării Românești. În documentele programatice redactate în 1838 – „Act de Unire și Independență” și „Osăbitul Act de numire a suveranului românilor” – Câmpineanu și colaboratorii săi au inclus înființarea unei Bănci Naționale ca pilon constitutiv al independenței politice și financiare. Proiectul prevedea ca banca să dețină drept de emisiune monetară, pentru a înlocui haosul speciilor străine. Inițiativa a fost reprimată brutal prin intervenția combinată a Imperiului Otoman și a Imperiului Rus, care au văzut în banca națională un instrument de subversiune politică anti-suzerană.
În 1843, politicianul N. Herescu s-a adresat domnitorului Gheorghe Bibescu cu o propunere inovatoare. Sesizând indisponibilitatea capitalului privat autohton de a participa la fondarea unei bănci, Herescu a sugerat ca banca națională să pornească cu resurse financiare publice și comunitare, mobilizate „cu fondurile din cutiile satelor, din casele publice și din benefițurile militărești”. Proiectul a rămas neaplicat, domnia refuzând să expună fondurile rurale de rezervă unor riscuri comerciale.
Anul 1845 a consemnat prima încercare reușită de creare a unei bănci comerciale private cu statut constitutiv. Un grup de mari negustori eleni și români din portul Brăila – oraș care obținuse statutul de porto-franco în 1836 – a fondat „Banca Filemborică” (numele provenind din grecescul philos – prieten – și emboros – comerț). Condusă de un consiliu de administrație comercial, banca avea drept scop finanțarea exporturilor de cereale și acordarea de credite pe gaj de mărfuri. Din cauza capitalului insuficient și a fluctuațiilor pieței internaționale a cerealelor, Banca Filemborică și-a încheiat activitatea la scurt timp după înființare.
Tot în 1845, gândirea economică românească s-a îmbogățit cu proiectul lui Costache Bălcescu, fratele lui Nicolae Bălcescu, publicat în ziarul „Curierul Românesc” sub titlul „Casa de păstrat și de împrumutare”. Proiectul propunea o asociere de tip cooperatist, gândită să colecteze mici economii populare și să ofere împrumuturi cu dobândă rezonabilă pentru agricultori și meseriași. Este prima viziune asupra creditului mutual și popular din istoria financiară a țării, însă absența unui cadru legislativ adecvat a împiedicat punerea sa în practică.
De ce au eșuat proiectele și ce au lăsat moștenire
Privită în ansamblu, perioada 1832–1845 arată o prăpastie structurală între cererea de credit și capacitatea de ofertă a pieței financiare din Principate. Marea proprietate funciară avea nevoie de credit ipotecar pe termen lung, cu dobânzi mici, de 4%–6%, pentru a investi în modernizarea tehnică a agriculturii. Casele de bancă private – Halfon, Ghermani, Elias – gestionau însă capitaluri comerciale pe termen scurt, plasate în scontarea cambiilor și în tranzacții valutare cu profit rapid. Golul dintre aceste două cerințe a continuat să fie umplut de cămătari, ale căror dobânzi de peste 100% periclitau stabilitatea domeniilor agricole.
Din punct de vedere politic, crearea unei bănci naționale de emisiune presupunea existența unei monede naționale și exercitarea atributelor de suveranitate. Întrucât Principatele se aflau sub suzeranitate otomană și sub protectorat țarist, orice încercare de a institui un drept propriu de emisiune monetară era interpretată la Constantinopol și la Sankt Petersburg drept un act de sfidare geopolitică. Această dimensiune explică de ce proiectul suveranist al lui Ion Câmpineanu din 1838 s-a lovit de o opoziție categorică din partea Marilor Puteri.
Cu toate acestea, rolul istoric al caselor de bancă private și al proiectelor eșuate a fost unul fundamental. Bancheri precum Solomon Halfon, Menelas Ghermani și Hillel Manoah au familiarizat mediul de afaceri autohton cu tehnicile bancare europene, au introdus utilizarea sistematică a cambiilor, au creat rețele de corespondenți externi și au format primele generații de practicieni financiari. Totodată, eșecurile repetate dintre 1832 și 1845 au cristalizat concluzia că o bancă națională nu se putea fonda prin inițiative izolate, ci necesita un stat modern unificat, un sistem monetar propriu și o legislație comercială unitară.
Concluzii
Etapa pre-bancară din istoria Principatelor Române, cuprinsă între 1832 și 1845, a marcat trecerea treptată de la haosul monetar al zarafilor și de la spolierea cămătărească la formele incipiente ale organizării capitaliste. Apariția marilor case de bancă private – Halfon, Ghermani, Frații Elias, Hillel Manoah – a ancorat piața financiară locală la marile centre de credit europene și a sprijinit dezvoltarea comerțului dunărean.
În paralel, seria de proiecte eșuate pentru fondarea unei Bănci Naționale – de la memoriul din 1832 al Obșteștii Adunări, la programul politic al lui Ion Câmpineanu din 1838, la încercările pragmatice ale lui N. Herescu și la experimentul Băncii Filemborice din 1845 – atestă dorința elitelor de a construi o infrastructură financiară autonomă. Deși nefinalizate din cauze geopolitice și economice, aceste inițiative au pus bazele teoretice și practice ale reformelor care aveau să culmineze, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, cu crearea Băncii Naționale a României – subiectul unuia dintre episoadele următoare ale acestei serii.
