Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis, în cauza C-60/25 (Livronsa), că decizia Comisiei Europene privind manipularea Euribor nu determină nulitatea de plin drept a clauzelor de dobândă din creditele indexate la acest indice, atunci când banca nu a participat la înțelegerea sancționată.
Hotărârea Curții (Camera a doua) din 3 septembrie 2026 a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, din 26 octombrie 2026. Cererea de decizie preliminară a fost formulată de Corte d’appello di Cagliari din Italia, în litigiul SR/FT SpA.
Decizia, pe scurt
Curtea a stabilit două reguli:
- constatarea de către Comisie a unei înțelegeri anticoncurențiale privind Euribor nu duce automat la nulitatea clauzelor care folosesc acest indice în contractele de credit;
- instanța națională trebuie să țină cont de decizia Comisiei doar în limitele încălcării constatate: natura ei, domeniul material, personal, temporal și teritorial.
Litigiul din Italia
Cauza privește un credit ipotecar încheiat în 2005 între SR și banca FT. Dobânda era variabilă, calculată prin raportare la Euribor la șase luni, la care se adăuga o marjă fixă. Cererea împrumutatului a fost respinsă în primă instanță. În apel, acesta a invocat manipularea Euribor constatată de Comisie și a cerut invalidarea clauzei și recalcularea dobânzilor. Banca nu participase la înțelegerea sancționată.
Instanța italiană a întrebat Curtea dacă o astfel de constatare a Comisiei atrage automat nulitatea clauzelor Euribor, inclusiv atunci când banca nu a fost parte la înțelegere. A întrebat și în ce limite trebuie instanța națională să țină seama de deciziile Comisiei.
Curtea a statuat următoarele:
„Articolul 101 alineatul (2) TFUE și articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] trebuie interpretate în sensul că decizia prin care Comisia Europeană a reținut existența unei înțelegeri interzise de articolul 101 alineatul (1) TFUE și a constatat manipularea unei rate a dobânzii de referință pe o piață specifică, pe de o parte, nu determină nulitatea de plin drept a oricărei clauze dintr-un contract care face referire la această rată a dobânzii atunci când acest contract face parte dintr-o piață distinctă, iar părțile la contractul menționat nu au participat la înțelegere, și, pe de altă parte, nu trebuie luată în considerare de o instanță națională chemată să se pronunțe cu privire la validitatea unei astfel de clauze decât în limitele referitoare la natura, precum și la domeniul de aplicare material, personal, temporal și teritorial al încălcării constatate în această decizie, astfel încât, atunci când clauza menționată nu este un element constitutiv al acestei încălcări, iar contractul din care face parte nu a fost încheiat pentru a pune în aplicare sau pentru a da efect comportamentului anticoncurențial vizat de decizia menționată, care privește o piață distinctă de cea din care face parte acest contract, aceeași decizie nu poate conduce la nevaliditatea unei astfel de clauze.“
Raționamentul Curții
Nulitatea nu se propagă automat. Curtea separă întinderea nulității înțelegerii anticoncurențiale de întinderea efectului obligatoriu al deciziei Comisiei. Articolul 101 alin. (2) TFUE instituie o nulitate absolută, invocabilă de orice persoană, dar ea privește dispozițiile incompatibile cu interdicția înțelegerilor. Nu se extinde asupra altor contracte doar pentru că folosesc un indice vizat de comportamentul sancționat. Curtea confirmă jurisprudența Manfredi și alții (cauzele conexate C-295/04–C-298/04) și Repsol Comercial de Productos Petrolíferos (C-25/21). Soluția respectă și principiul răspunderii personale a întreprinderii pentru încălcarea normelor de concurență.
Piețe distincte. În speță, contractul de credit aparținea unei piețe diferite de cea a instrumentelor financiare derivate. Banca nu participase la înțelegere, iar clauza nu era un element al acesteia. Contractul nu fusese încheiat pentru a pune în aplicare comportamentul anticoncurențial, așa că simpla trimitere la Euribor nu face din credit un instrument de executare a înțelegerii.
Efectul obligatoriu al deciziilor Comisiei. Articolul 16 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 interzice instanțelor naționale să contrazică deciziile Comisiei privind comportamentele examinate de aceasta. Regula, consacrată în Masterfoods și HB (C-344/98), urmărește aplicarea coerentă a dreptului concurenței și securitatea juridică. Efectul rămâne însă limitat la natura încălcării, persoanele implicate, piața, perioada și teritoriul vizate. Decizia nu poate fi extinsă la raporturi contractuale pe care nu le examinează.
Restricție prin obiect și efecte concrete. Constatarea unui comportament anticoncurențial prin obiect nu dovedește, prin ea însăși, un anumit efect asupra nivelului Euribor. Existența înțelegerii nu echivalează automat cu demonstrarea afectării dobânzii din fiecare credit.
Hotărârea nu abandonează jurisprudența anterioară, ci îi precizează limitele pentru creditele indexate la Euribor. Curtea respinge extinderea automată a nulității, fără a exclude examinarea unor consecințe contractuale potrivit dreptului național.
Ce înseamnă pentru instanțele naționale
Instanța națională trebuie să respecte constatările Comisiei în limitele încălcării examinate, dar nu poate deduce din ele, în situația descrisă, nulitatea clauzei de dobândă. Îi revine în continuare competența de a aprecia, potrivit dreptului național, consecințele înțelegerii asupra raporturilor contractuale cu terții. Hotărârea nu validează în abstract orice clauză Euribor. Ea exclude doar un raționament automat de invalidare întemeiat exclusiv pe deciziile Comisiei privind piața derivatelor.
